Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume, un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine. Se făcea o legătură, se lumina sensul unui personaj pe care-l uitasem de mult, primeam un sfat, într-un mod suficient de indirect ca să ţin seama de el. Să nu credeţi că mă las deturnată uşor: trebuia să dau de respectiva referinţă cel puţin de trei ori. În plus, deturnarea era legată şi de ingredientul acela care, de la un timp, joacă un rol esenţial în alegerea cărţilor: senzaţia că te priveşte personal. E o senzaţie care trebuie să aibă legătură şi cu cotloanele neocupate ale biografiei de cititor sau, cine ştie, doar cu curiozitatea. Aşa l-am citit, mai recent decît mi-aş fi dorit, pe Karlfried Graf Dürckheim.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră E de mirare, totuşi, că acest personaj fabulos a început să fie tradus atît de tîrziu (şi deocamdată indirect, prin convorbiri cu discipolii săi) în româneşte. Amploarea personalităţii sale, fenomenul declanşat la Todtmoos-Rütte (în Pădurea Neagră) după război, unde a condus timp de 30 de ani (pînă la moartea sa, în 1988) Centrul de formare în psihologie existenţială şi, nu în ultimul rînd, cărţile sale despre „hara“, despre Japonia şi „cultura liniştii“, despre maestrul interior sau despre „dubla origine a omului“ ar fi trebuit să ne trezească măcar curiozitatea. Pe de altă parte, probabil că fără pasiunea şi inspiraţia traducătoarei sale, doamna Viorica Juncan, Karlfried Graf Dürckheim, „înţeleptul din Pădurea Neagră“, n-ar fi fost prea curînd tradus în româneşte. Traducerea dialogului cu Alphon