Lumea arabă se află la o răspîntie istorică, asemănătoare în unele privinţe răscrucii din Estul european în anii ’90. Mişcările contestatare din Tunisia, Egipt, Libia şi alte ţări din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu au avut drept cauze cardinale o combinaţie explozivă de saturaţie faţă de un regim politic osificat şi opac, şi de cauze economice şi sociale. Ceea ce îngăduie justificat o analogie cu un ’89 est-european.

Peste 20 de ani, deşi în contexte istorice, culturale şi geopolitice diferite, experienţa de tranziţie a României şi a regiunii poate oferi exemple utile, apropiate totuşi temporal şi geografic, şi pentru transformările în curs din ţările arabe, inclusiv sau mai ales din prisma dificultăţilor, greşelilor şi sincopelor ce pot fi evitate. Şi noi ar fi trebuit să învăţăm din ezitările şi greşelile tranziţiilor din Europa de Sud şi America Latină din anii ’70.

Ţările arabe au şansa istorică să-şi schimbe radical, din interior, societăţile, dovedind falsitatea presupoziţiei incompatibilităţii democraţiei cu lumea musulmană. Cu toate acestea, ca şi la sfîrşitul anilor ’80 cînd regimurile comuniste din Estul european au avut reacţii diferite faţă de frămîntările politice şi sociale (partidele comuniste din Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au demarat după 1985 reforme şi au început negocierile cu forţele de opoziţie, în timp ce regimurile din România, Bulgaria şi RDG s-au închis şi mai mult într-o carapace ideologică fals protectoare), regimurile en place în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu oferă răspunsuri diferite în faţa mişcărilor contestatare cvasigenerale din regiune. Dacă regimurile din Iordania şi Maroc şi-au asumat şi au iniţiat un proces de reforme care să le transforme în monarhii constituţionale (Bahreinul a procedat recent la fel), reacţia Yemenului, Sudanului, Siriei şi Iranului pare a fi mai curînd de încercare de descu