Dacă la începutul anilor ’90 cineva ar fi scris că, peste mai puţin de două decenii, oficialităţile din Ungaria le vor acorda etnicilor maghiari din România cetăţenie ungară – şi asta se va da la televizor – ar fi fost privit ca un lunatic. Acum, ştirile despre cetăţenia ungară se pierd undeva în cuprinsul telejurnalelor, copleşite de evenimente tragice, precum cutremurul din Japonia, ori tragicomice, precum divorţurile dintre „VIP“-urile naţionale.

E limpede că relaţiile dintre România şi Ungaria s-au îmbunătăţit mult. Se spune că la această normalizare a contribuit prezenţa UDMR în mai toate guvernele din 1996 încoace, iar adoptarea unor legi bune referitoare la minorităţi a făcut din România un exemplu în această privinţă (după ce, în anii ’90, unul dintre reproşurile adresate de Occident ţării noastre în legătură cu lipsa democratizării era tocmai statutul minorităţilor). Prin urmare, multe dintre subiectele care inflamau presa şi opinia publică au devenit fireşti: de exemplu, plăcuţele bilingve, care au creat atîta scandal cu ani în urmă, nu mai sînt deloc băgate în seamă. Pînă şi sărbătorirea zilei de 15 martie de către maghiari a fost, de cîţiva ani încoace, un subiect printre altele. Anul acesta însă, o gafă diplomatică şi gestul unui tinerel încins au pus oarece gaz pe foc. Un mesaj „din inimă“ improvizat de soţia ambasadorului Ungariei a stîrnit ecouri. Bineînţeles, liderii opoziţiei au mai găsit o ocazie de a-i pune ceva în cîrcă preşedintelui Traian Băsescu: „Cred că astăzi sîntem în situaţia în care conducătorul României este vasalul conducătorului Ungariei“ (Crin Antonescu); „Prietenia dintre Băsescu şi Viktor Orban e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa. S-au găsit amîndoi: doi oameni la fel de înguşti în gîndire, la fel de dornici de putere absolută“ (Victor Ponta). Au mai fost şi unele comentarii prin presă, dar „scandalul