Am dat, mai ales după 1989, nenumărate interviuri. Am cunoscut, aşadar, tot soiul de intervievatori, unii harnici şi fără imaginaţie, alţii doldora de imaginaţie, dar superficiali, unii folosindu-se de interlocutor pentru a arăta cît de deştepţi sînt ei, alţii – şterşi şi previzibili ca un aparat de înregistrat oarecare. Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi, necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti. În ultimii ani însă, am fost frapat mai cu seamă de intervievatorul nepregătit, necultivat (mergînd, uneori, pînă la agramatism), străin de meserie sau păstrînd din ea doar un soi de agitaţie ofensivă, de nonşalanţă zglobie, situată în intervalul infinit dintre candoare şi nesimţire. De cele mai multe ori, e vorba de tineri sau tinere grăbiţi/grăbite să te abordeze fără să-şi fi făcut, măcar de mîntuială, lecţiile. Te întreabă despre cărţi pe care nu le-au citit, despre idei pe care nu le pricep, sau despre probleme cu care n-ai nici o legătură. N-aş vrea să-i ofensez. Uneori, simt, în comportamentul lor, stricta dezorientare. Li se cere în pripă un „material“, li se comandă „acoperirea“ unui eveniment şi ei se reped surescitaţi spre potenţiali parteneri de dialog. Dar se reped năuc, inadecvat, prost informaţi şi, de fapt, fără nici un interes real pentru subiectul despre care trebuie să scrie. Sînt sub stresul termenului de predare, al exigenţelor (comerciale) impuse de patron sau de şeful de pagină, şi intimidaţi, eventual, de notorietatea intervievatului. Alteori „au o idee“, vor să rupă gura colegilor, vor să inventeze ceva nemaivăzut, original, „tare“ şi te tratează, pur şi simplu, ca pe o placidă materie primă a febrilei lor i