Hotărât lucru, sindicatele româneşti cunosc una dintre cele mai negre perioade din istoria postdecembristă. ANI ia la puricat averile liderilor şi dă la iveală existenţa unei veritabile „aristocraţii proletare" la vârful unor organizaţii. Traian Băsescu afirmă (ca de obicei, în timpul desfăşurării cercetării penale) că în vârful corupţiei din vămi stau liderii sindicali - ceea ce, am mai scris, este o aberaţie. Codul Muncii le diminuează drastic rolul în relaţia dintre patroni şi angajaţi. Toate astea, în timp ce confederaţiile reunite nu reuşesc să strângă la demonstraţiile publice mai mult de câteva mii de oameni. Colac peste pupăză, preşedintele celei de-a doua (ca număr de membri) confederaţii este arestat pentru luare de mită, iar în locul său la conducere vine unul dintre cele mai dubioase personaje ale mişcării sindicale (Liviu Luca, şi el implicat în câteva dosare penale).

E drept, sindicatele nu s-au bucurat niciodată de prea multă popularitate în România. Sondajele au situat constant încrederea în acestea la un nivel puţin mai ridicat decât cea în partidele politice, dar oricum undeva sub 20%. Lucrul e ciudat, dacă ne gândim că în aceleaşi sondaje oamenii manifestă o neîncredere funciară în marile averi. Cu alte cuvinte, nu le plac patronii, dar nici cei care, prin definiţie, ar trebui să apere interesele salariaţilor.

Cauzele sunt multiple. Unele sunt legate de istoria comunistă, când UGSR era aliatul de nădejde al Partidului; să ne amintim că, la începutul anilor '90, primele sindicate s-au format pe structura celor vechi şi că un ferment important în constituirea lor l-a reprezentat interesul pentru patrimoniul defunctei uniuni. În plus, există legături destul de dubioase în-tre actualele partide şi sindicate. Trecerile frecvente ale unor lideri sindicali din fruntea manifestaţiilor de stradă pe băncile parlamentare sau chiar în cabinete m