Într-o cronică tatonant-incisivă la Aurora, Iulia Blaga sugerează că filmul lui Cristi Puiu e prins în capcana unui paradox tipic demersurilor de căutare a unui mai „mare“ realism cinematografic. Pe de-o parte, Puiu urmăreşte mai departe implicaţiile esteticii lui „observaţionale“ din Moartea domnului Lăzărescu. Faptul că „subiecţii“ observaţiei nu se ştiu urmăriţi implică posibilitatea ca dialogurile dintre ei, spre deosebire de dialogurile personajelor dintr-un film obişnuit, să fie sărace în genul de repere după care spectatorul îşi poate da seama cine-i mama, cine-i soţia etc. Ce mai implică această estetică? Posibilitatea ca unele dintre acţiunile „subiecţilor“ şi unele dintre ipostazele în care apar (iubita eroului în compania unui alt bărbat, care probabil că e fostul ei soţ; mama eroului întîmpinîndu-l în apartamentul ei, pe tocuri şi în halat alb) să fie derutante şi să rămînă parţial învăluite în mister. Paradoxul constă în faptul că această proliferare a misterelor şi a momentelor derutante riscă să slăbească (în loc să întărească) iluzia de viaţă observată, atrăgînd atenţia asupra faptului că universul pe care-l privim e unul controlat, pînă în cele mai mici detalii, de un creator căruia îi place să-şi arate muşchii zgîrcindu-se cu informaţia sau coregrafiind acţiuni obscure, dar „interesante“. Blaga sugerează că experimentul lui Puiu eşuează parţial în afirmarea sterilă a faptului că el-e-şeful-pe-aici, ceea ce se bate cap în cap cu afirmaţia mea cum că Puiu, deşi într-adevăr arogant în atitudinea lui faţă de cinema-ul obişnuit (pe care-l acuză că nu face decît să aplatizeze şi să dilueze viaţa, pretinzînd că aceasta poate fi înţeleasă prin reprezentări ale ei), e pe de altă parte smerit în faţa vieţii (pe care se străduieşte s-o reprezinte într-un mod mai apt să-i prezerve densitatea). Problema e reală, iar eludarea ei prin lăudarea filmului ca „le