Din 1989, lumea nu a mai asistat la o asemenea contagiune impetuoasă a libertăţii şi democraţiei, ale căror pasiuni arzătoare au cuprins o vastă şi veche regiune, cu o nevoie stringentă de reformă. Din Maghreb pînă în Levant şi Peninsula Arabică, istoria arabă s-a urnit spre o nouă destinaţie. O nouă generaţie de lideri pare a aştepta să intre pe scena istoriei.
Astfel de momente constituie adevărate provocări pentru decidenţii străini, care trebuie să vadă limpede lumea aşa cum este, dar şi cum ar putea fi în viitor. În încercarea de a face acest lucru, preşedintele SUA Barack Obama a fost apostrofat în legătură cu nevoia de a trece de partea bună a istoriei, sau – citîndu-l pe Bob Dylan – „să se dea la o parte din faţa noului şdrumţ dacă nu poate da o mînă de ajutor“.
Sînt, într-adevăr, vremuri dificile şi schimbătoare pentru Statele Unite, mai ales într-un moment în care americanii se aşteaptă ca preşedintele lor să fie purtătorul de emoţii al naţiunii. Modul în care Obama face faţă apelurilor la acţiune, care vin atît de la dreapta cît şi dinspre stînga, poate să influenţeze decisiv finalul evenimentelor – deşi acestea sînt gestionate în primul rînd de către arabi.
Pe măsură ce îşi defineşte poziţia vizavi de crizele succesive din lumea arabă, administraţia Obama ar face bine să urmeze cîteva linii directoare, care să nu se schimbe odată cu fiecare buletin de ştiri. În primul rînd, a te afla de partea bună a istoriei este una, dar a sugera că Statele Unite inspiră, dacă nu chiar conduc revoltele arabe, este cu totul altă poveste. Poate fi dificil de evitat această percepţie: în mare parte din regiune, presa americană e percepută ca o armă a unei Americi presupus omnipotente. Astfel, cînd reportajele corespondenţilor americani sună aproape ca un cor de majorete, se întăreşte percepţia că America complotează din umbră.
De aceea, ar fi m
