Deja Egiptul ţinea prima pagină a ziarelor cînd am ajuns în Cairo. La aeroport, zona de sosiri era transformată în dormitor. Oamenii aşteptau să se facă ora 8, să se ridice interdicţia de circulaţie şi să poată pleca spre casă. În zona unei cafenele, cîţiva angajaţi ai aeroportului urmăreau la televizor imagini din Piaţa Tahrir şi bucăţi reluate dintr-un discurs al preşedintelui Hosni Mubarak. În paralel, discuţii intense. Unii îşi spuneau răspicat părerea, alţii erau reţinuţi. Nimeni nu ştia ce avea să urmeze. Odată cu dimineaţa, au început să apară taximetriştii care patrulau printre oamenii care se trezeau din somn şi culegeau clienţi. În Piaţa Tahrir, atmosfera semăna foarte mult cu cea din Piaţa Universităţii de la noi, în anii ’90. Nu departe, într-o altă piaţă se adunaseră cîteva sute de oameni care se declarau susţinători ai preşedintelui. Încă din prima zi cînd am ajuns în Cairo era evidentă o stare ca de asediu, cu oameni uitîndu-se suspicioşi în toate direcţiile, cu propriile teorii despre ce se întîmpla şi despre ce avea să se întîmple, despre cine era în spatele revoltelor, un amalgam de teorii ale conspiraţiei mai mult sau mai puţin justificate, şi o mulţime de temeri proiectate. O atmosferă care nu s-a disipat nici pînă acum în Egiptul aflat în tranziţie – speră mulţi – spre democraţie.

Duşmanii din umbră

În timpul protestelor toate taberele fierbeau de acuzaţii şi suspiciuni. La cîţiva paşi una de cealaltă, tabăra pro-Mubarak şi cea anti-Mubarak arătau cu degetul. Un susţinător al preşedintelui îmi spunea atunci că duşmanul vine din afară: „Trebuie să privim în jurul nostru şi să ne căutăm duşmanii; noi aici în Egipt, creştini şi musulmani, trăim în pace unii cu alţii, ceea ce nu este în alte ţări din zonă. Îi cer să fie mai exact, cine crede el că sînt duşmanii? „Qatar-ul este un pericol, şi mai ales să nu uităm de palestinieni“ spun