La Ţăndărică a avut loc premiera unei noi dramatizări după celebra poveste a lui Lewis Caroll. Poate e prea „cuminte", dar asta nu e nici o surpriză, căci inovaţia în teatrul de copii e demult un „tabu". Dar, asta nu înseamnă că nu merită să îi duceţi pe prichindei la acest spectacol. Puţin dezamăgiţi vor fi probabil doar fanii (adulţi) ai cărţii lui Caroll.

Nu prea înţeleg de ce atât timp cât există destul material în opera iniţială, realizatorii adaptărilor scenice sau ai ecranizărilor simt nevoia să inventeze personaje şi acţiuni care nu au legătură cu opera iniţială.Desigur, e dreptul fiecărui artist să facă ce vrea. Dar atunci poate ar trebui ca opera lor să poarte alt titlu, sau măcar să fie trecut pe afiş ceva de genul „adaptare liberă după...". Fenomenul e cu atât mai periculos cu cât chestia aia clasică cu „ai citit cartea?", „nu, dar am văzut filmul/piesa" e din ce în ce mai generalizată. Şi dacă, de exemplu, cei care au văzut „Alice în Ţara Minunilor" în regia lui Tim Burton rămân cu impresia că aia e povestea lui Caroll, e o problemă. Pentru că, vrând-nevrând, artistul trebuie să îşi asume şi rolul de „educator".

Filmul lansat anul trecut, cu Johnny Deep în rolul Pălărierului, a avut parte de proteste şi boicoturi. Şi nu mă refer la cel iniţiat de compania distribuitoare, nemulţumită de faptul că DVD-ul a fost lansat pe piaţă la prea puţin timp după premiera din cinematografe. E vorba de cei care au cerut interzicerea filmului în cinematografele britanice pentru simplul motiv că producţia, intitulată „Alice în Ţara Minunilor", are prea puţină legătură cu povestea cu acelaşi nume a lui Lewis Caroll. Ba e total altceva, chiar dacă păstrează personaje şi motive din „Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor" şi „Prin oglindă", continuarea de la „Alice...". Cu scene preluate parcă din banale filme „de acţiune", producţia pare mai degrabă inspirată