Stimate lucrătoare şi lucrători din Serviciile multilateral dezvoltate, ca să fiţi la curent cu ce gîndesc, ca să nu ne complicăm în suspiciuni şi fire de telefon, vă pun la dispoziţie ce mi-a trecut prin minte în zilele echinoxului de primăvară 2011:

un om inteligent, azi, nu poate fi nici ateu, nici mistic; el nu poate fi decît un permanent protestant;

accept că anticomunismul meu e insuficient faţă de cerinţele pieţei, dar am momente cînd îmi sînt recunoscător că nu am fost membru de partid. Nimic nu e mai dificil decît a-ţi depolitiza viaţa în general, cea personală în special. Cît şi pînă unde?

Sînt scriitori cărora, indiscutabil, mult hulita superstiţie a culturii le face bine: Ion Vianu, de pildă.

Camus, în 1934, la 21 de ani, îi explica profesorului său de ce a intrat în Partidul Comunist: „pentru a trăi pe viu obiecţiile mele la comunism... Numai după ce te angajezi adînc, poţi spune, cu egală energie, da sau nu“. (Dintr-un foarte util Albert Camus al lui Virgil Tănase)

Un prieten – la care ţin cît la mine însumi – a fost diagnosticat cu o ocluzie a arterei femurale; operaţia – lărgirea arterei – nu e foarte dramatică şi se numeşte angiografie. Mi-a spus că s-a dus la angiografie foarte liniştit fiindcă prima lui iubită, la 11 ani, se numea Angi.

La Mezzo, un motet funebru al lui Johann Sebastian Bach, corul îngerilor îl cînta ca pe un vals de Johann Strauss.

Parafrazîndu-l pe Pristanda, putem spune: cultură mică, după buget. Poate că Dumnezeu lucrează ca Pessoa: sub foarte multe pseudonime. Singura mea mulţumire – nu mă mai pot trage singur pe sfoară. Maniheismul nu e niciodată în criză; repede, la telefon, o fostă iubită care aparţine vechilor structuri, ca toate iubitele de altfel: „dacă nu eşti trist înseamnă că eşti vesel“.

Există un geniu al adjectivării. Joseph Conrad: „o providenţă energică şi binevo