Nu mi-a plăcut niciodată să arunc lucruri. Pînă la urmă, lucrurile pe care le păstrezi sînt amintirile tale, din diverse epoci, şi nu poţi să le încarci în nişte saci şi să le duci la ghenă. Mai ales că, aşa cum ne atrăgea mereu atenţia tatăl meu, orice obiect – oricît de dizgraţios... – are în spate efortul unor oameni.
Cu atît mai puţin mi-a plăcut să arunc jucării vechi. Pentru mine, jucăriile au fost... o lume. O mitologie. Păpuşi, urşi, iepuri şi toate celelalte nu umpleau la întîmplare camera mea, ci într-un mod organizat: alcătuiau „Banda bună“, o societate democratică în care toţi aveau drepturi egale şi fiecare ieşea în faţă cu rîndul: uneori (sub)banda de căţei, alteori cea de vaci (deşi era în minoritate, vaci avînd doar vreo trei). Cînd venea un nou membru, era primit în mod festiv, prin scoaterea de pe rafturi, în mijlocul camerei, a celorlalte jucării asemenea lui/ei. Pe scurt, copil ceauşist, şi singur la părinţi, eram o combinaţie între dictator şi lider democratic: în sensul că, deşi hotăram singură tot ce se întîmplă pe rafturile şi pe covorul maro al camerei mele, mă străduiam să nu fac nimic neplăcut pentru „supuşii“ mei şi să menţin totul într-o tentă oarecum idilică (dar oare nu aşa cred toţi dictatorii?). Una peste alta, în camera mea de bloc înţesată de jucării – un soi de minimuzeu – nu mă plictiseam niciodată. Făceam diverse aranjamente, în special cu banda mică (pentru cine a mai prins vremurile de atunci, existau nişte figurine din desene animate şi nu numai, mici şi colorate, din plastic) şi cu cea de ascuţitori (ascuţitorile chinezeşti care circulau în epocă): de pildă, Barul Bandei mici etc. Le aranjam şi făceam scenarii cu ei în minte.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Plus că fiecare epocă avea preferaţii ei (procedeu nedemocratic, dar de scurtă dur