- o cronică scurtă a anilor de jar -

Sofiane Chebouki a intrat în comă profundă la secţia de arsuri grave a spitalului din Annaba, al treilea oraş ca mărime al Algeriei, aflat la cîţiva kilometri de graniţa tunisiană. „80% din suprafaţa corpului prezintă arsuri de gradul doi sau trei. Mai multe din organele sale vitale au fost şi ele atinse de foc“, informează cu conştiinciozitate medicii care îl îngrijesc în nişte condiţii greu de imaginat. Sofiane este o nouă victimă a traiului în Algeria. Are 25 de ani şi „a încercat să se autoincendieze“. Aceasta este formula preferată de presă: „încercare de a se autoincendia“. Însă detaliile despre această voinţă spectaculoasă de a sfîrşi cu propria viaţă se regăsesc în cadrul rubricii „Pe scurt“ în cotidianul El Watan.

Viaţa unui alt tînăr, un licean de 16 ani, a fost pe punctul de a se curma, în urma unei tentative de a-şi da foc, în interiorul liceului, în comuna Taher de lîngă Jijel, un oraş din est, la fel de spectaculos ca şi Annaba, situat între coasta Mediteranei şi munţi. „S-a stropit cu benzină înainte de a-şi da foc…“

Autoincendierea a devenit în Algeria noua modalitate de a-ţi exprima deznădejdea faţă de viitor. Întreaga lume este luată drept martor, prin intermediul telefoanelor mobile. Însă, înainte ca aceste imagini ale flăcărilor fatale să facă înconjurul lumii, ele fac, într-o primă instanţă, turul Algeriei. Totuşi, nu fac prea mare vîlvă, nici măcar nu ajung pe prima pagină a ziarelor, dînd astfel apă la moară simpatizanţilor regimului, care repetă „Algeria nu este Tunisia“. Şi, într-adevăr, Algeria nu este Tunisia, în pofida a ceea ce promovează propaganda, nu pentru că se trăieşte bine în această ţară, ci pentru că flăcările infernului ne-au devenit într-atît de familiare încît ele sînt deja doar un alt fapt divers.

200.000 de oameni au murit, din 1991 pînă azi, în masacre