Ministrul Sănătății acționează ca un chirurg care taie piciorul cu cangrenă fără să ceară acceptul pacientului sau pe cel al familiei acestuia. Până la el, tratamentele celorlalți s-au dovedit lungi, costisitoare și ineficiente.
Sistemul nostru sanitar arată ca un pacient sărac, care a îmbătrânit de când zace în spital cu-n picior bolnav, fără vreo șansă de însănătoșire. Familia l-a uitat și-l îngrijește o infirmieră la vreo 50 de ani, care n-a mai prins autocarul de Italia. Femeia vine zilnic pe la el și-i dă câte un faringosept sau îi face o injecție cu ser fiziologic. Lunea și, uneori, joia mai vine și ginecologul, se uită pe fișa lui și-i spune infirmierei să-i schimbe pansamentul.
Bolnavul nostru nici nu mai știe de când e în spital, dar își amintește că a prins și vremuri mai bune. În urmă cu câțiva ani, salonul era plin cu bolnavi ca el. Primeau toți faringosept, chiar câte două pe zi, la prânz aveau supă de pui fără pui, iar seara venea o asistentă drăguță și le punea câte un termometru sub braț.
Mai demult, în alt an, când piciorul încă nu-i putrezise, a tras nădejde că cei din spital îl vor face bine. Auzise că sunt niște pastile care îl pot ajuta, chiar i-au promis că i le aduc pentru că spitalul avea bani, dar brusc, vreo câteva zile nimeni n-a mai scos nicio vorbă despre medicamentele-minune. Vecinul de pat, care avea o nepoată la direcția sanitară, i-a spus atunci că a aflat că banii n-au mai ajuns la spital, pentru că s-au plătit niște pensii. Între timp, piciorul i s-a agravat, își dă și el seama de asta pentru că a început să miroase, deși nu-i spune nimeni ce se-ntâmplă. Pe cine întreabă, îi răspunde atât: “Nu sunt bani acum, dar zi mersi că ești în spital! Vrei să mori acasă?”
De vreo lună, e o oarecare forfotă în spital, vede și el printre gratiile patului. Vin tot felul de controale, niște domni și doamne int
