– Draga mea, am ajuns o societate de parveniţi! oftează bătrîna doamnă.
– Într-un fel, toate ţările postsocialiste sînt societăţi de parveniţi… îi replică prudent tînăra franţuzoică, încercînd să n-o jignească.
Mă obsedează de cîteva zile această frîntură de dialog pe care am surprins-o, întîmplător, pe stradă. Ce-o fi vrut să spună franţuzoica? Şi dacă are dreptate? Dar în ce sens?
Sigur nu în sensul restrîns, extrem de peiorativ şi eminamente moral cu care a intrat acest franţuzism în uzajul limbii noastre. Mult mai vechiul „a parveni“, din latinescul pervenire, era mai neutru, mai apropiat de „a ajunge“, „a reuşi“. Poate că de aici trebuie începută „hermeneutica“ acestui dialog.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul În orice caz, dacă înlăturăm adaosul excesiv de reprobabil din semnificaţia parvenirii, obţinem o definiţie de genul următor: o persoană care a ajuns, prin ambiţie şi un concurs de împrejurări favorabile, la o situaţie socială dorită şi superioară, pentru care nu are însă „modul de utilizare“ corespunzător – sau, cum spun francezii în ale lor dicţionare, le savoir-vivre potrivit. În acest sens, mai degrabă sociologic decît etico-estetic, aş încerca să descifrez mai departe sentinţa tinerei franţuzoaice.
Din această perspectivă, lucrurile devin brusc cît se poate de clare: evident că toate ţările postcomuniste nu au cum să fie altfel – măcar într-o măsură şi măcar pentru o vreme – decît societăţi de „parveniţi“. Marea decompresie din ’89 izbucneşte aproape peste noapte într-o lume de clase, nu de caste, în care poziţiile sociale sînt însă aproape la fel de siluit îngheţate, astfel încît după Revoluţie fiecare dintre noi a devenit liber să se repoziţioneze în noua societate, conform cu visele, frustrările şi refulările sale an
