Ernst Jünger despre prietenul său, filozoful Carl Schmitt (în Grădini şi drumuri. Însemnări caucaziene, Polirom, 2002): „Atrăgător la C.S. e că, deşi trecut de cincizeci de ani, se mai poate mira. Majoritatea oamenilor înregistrează în viaţă, foarte de timpuriu, un fapt nou doar în măsura în care acesta se află în relaţie cu sistemul sau chiar cu interesele lor. Le lipseşte plăcerea în faţa fenomenului în sine şi a diversităţii lui – erosul prin care spiritul primeşte impresia nouă asemenea unui bob de sămînţă“. Nu e evident că ceea ce Jünger vede drept defect e, întotdeauna, aşa ceva. Nu ştiu mulţi oameni deplin realizaţi în domeniul lor, cu înfăptuiri care vor rămîne, şi care să fie, într-adevăr, şi oameni de reală cultură, cu deschidere amplă. Pentru că aşa îmi imaginez „mirarea“ despre care vorbeşte Jünger, ca pe una fertilă, care nu se opreşte la constatarea faptului uimitor, ci cheamă aprofundarea, studiul, cunoaşterea cît mai adîncă a obiectului mirării. Or, un anume tip de specializare îngustă mi se pare de neevitat de-acum – cred că la fel era şi în 1939, cînd făcea Jünger însemnarea aceasta. Un coleg de facultate mi-a mărturisit, încă de cînd era prin anul al treilea, că a renunţat aproape complet să mai citească literatură, pentru că vrea să se concentreze pe matematică. Ceea ce a şi făcut cu rară perseverenţă şi cu succes dovedit în timp, e unul dintre cei foarte buni acum. A făcut, perfect conştient, o alegere – grea, bănuiesc. Nu s-a mai lăsat „mirat“ decît de ce avea un raport sensibil cu domeniul lui major de interes, matematica. A sărăcit ca om? Poate. Dar va lăsa ceva după el. E puţin? Ar fi ajuns în acelaşi punct dacă nu şi-ar fi restrîns atît de drastic interesele? Greu de crezut. Merită sacrificiul? Nu ştiu, dar înclin să cred că da. Poate că o asemenea alegere radicală nu e neapărat necesară – totul depinde, evident, şi de capacitatea inte