Judo este un produs tipic al epocii Meiji. Întinsă între 1868 şi 1912, perioada de "guvernare luminată" (mei â lumină, ji â guvernare) a scos Japonia din izolarea la care ea însăşi se supusese timp de două secole pentru a nu mai plăti tribut Chinei, a controla strict comerţul exterior al ţării şi a o feri de lăcomia europenilor care începuseră să-i dea târcoale, văzând în ea o posibilă colonie.
La mijlocul secolului al XIX-lea, însă, capitalismul şi-a pierdut răbdarea şi a impus, sub ameninţarea tunurilor de la bordul unor nave de război americane, deschiderea spre comerţul internaţional. Şogunul a semnat tratate de pace şi amiciţie cu Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, a trimis misiuni în Occident pentru a studia civilizaţia de acolo şi a început să deschidă ambasade în Europa.
Conectată la exterior, Japonia trebuia să se modernizeze rapid şi în interior, renunţând la relaţiile, instituţiile şi valorile tradiţionale ("feudale"). Iar asta s-a întâmplat în Epoca Meiji.
Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938, foto 2), este el însuşi o figură emblematică pentru epoca Meiji, în care a crescut, s-a format şi a creat - o perioadă de febrile căutări, de sfâşieri între copleşitoarea greutate a trecutului şi atracţia exercitată de sirenele viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme, poate că Jigoro ar fi fost, ca şi tatăl său, producător de sake, băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născut mai târziu poate că ar fi devenit ofiţer sau inginer. În perioada în care s-a format el, începuse deschiderea şi prioritară era creşterea de specialişti în limbile şi culturile occidentale.
În primii ani de şcoală (particulară!), Jigoro a studiat confucianismul şi… engleza. La vârsta de 14 ani, se perfecţiona deja în engleză şi germană într-o şcoală ţinută de europeni în noua capitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe atunci un
