Nu am mai fost demult la mare, pe litoralul românesc. Şi nici nu am de gând să mă duc prea curând, pentru că am oroare de mizeria de sub tufişuri, de manelele urlate la terase, de tarabele de peste tot, de apa murdară şi plaja înghesuită, de serviciile în silă şi de prostul-gust atotcuprinzător. Prefer să mă duc la alte mări şi să mă uit la cărţile poştale de la Marea Neagră, de altădată.

La începutul secolului 20, nimeni nu se gândea să-şi expună pielea pe plajă la mare, curele montane şi cele maritime fiind recomandate mai mult pentru aerosoli. Baia în mare se făcea cu ajutorul unor cabine de lemn, amplasate pe piloni de lemn la câţiva metri în larg. Mai mult, doamnele nu obişnuiau să înoate, ci doar să se zbenguiască în mare ţinându-se de o frânghie legată de mal. Erau îmbrăcate în costume cu rochiţe, fundiţe şi pantalonaşi menite să le ascundă, nu să le arate formele, concursul de fete cu tricouri ude fiind de neimaginat. Bărbaţii care se aventurau să înoate mai în larg purtau şi ei un fel de combinezon cu mâneci şi pantaloni, astfel încât peisajul unei plaje de pe litoral de dinainte de primul război mondial arăta radical diferit de cel actual.

Abia în 1946 au apărut aşa-numiţii bikini - după numele minusculului atol din Oceania unde americanii efectuaseră cu un an înainte experienţe nucleare -, dar erau consideraţi insuportabil de provocatori şi doar Brigitte Bardot şi Jayne Mansfield au reuşit să îmblânzească atitudinea faţă de el. Cât despre banalul şi omniprezentul topless nici vorbă, iar pe nudiştii din anii 60 jandarmul Louis de Funes îi fugărea pe plajele din Saint Tropez.

Revenind la epoca de altădată, deşi cărţile poştale oferă mărturia unei oarecare aglomeraţii pe plajele de la Techirghiol sau Mamaia ori pe terasele şi chioşcurile de la Sinaia, pe atunci nici sufragiul nu era universal şi nici tot românul nu avea acces la vilegiatur