Observam, apropo de apariţia volumului coordonat de Victor Neumann şi Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iaşi, Editura Polirom, 2010, 528 p.), piedicile pe care le scoate în calea noastră specificul istoriei sociale şi intelectuale româneşti. Putem astfel constata cît de departe sîntem de seriozitatea de tip germanic a formulei lui Koselleck, care se traduce – în termenii unei sarcini ştiinţifice a cărei rezolvare devine obiectivul istoriografiei care o asumă – în claritate şi simplitate. În ţara unde dublul discurs a ajuns standardul comunicării, vreme de jumătate de secol cel puţin – deşi s-ar cuveni văzut dacă această datină nu vine mai din amonte –, istoria conceptuală s-ar cuveni regîndită începînd cu însuşi modelul ei teoretic. Vreme de secole, istoria a fost numită „poveste“, termen care azi reflectă ideea de ficţiune prin excelenţă, iar mai apoi, cînd cuvîntul istorie a început să fie alăturat sinonimelor care desemnau discursul evocator de trecut, ea a însemnat, simultan, şi anecdotă, bîrfă, fapt divers. Faptul atrage atenţia asupra circumstanţei că, în limba română, cel puţin anumite concepte au duble, poate chiar multiple înţelesuri. Există, fireşte, astfel de semnificaţii conceptuale multiple şi în alte contexte social-culturale, dar pînă nu vor fi analizate comparativ, nu vor putea şti sigur dacă societatea care le întrebuinţează joacă în aceeaşi măsură pe pluralitatea sensurilor. Dacă nici acest lucru nu semnalează dificultăţile scrierii istoriei ideilor/conceptelor în cadrele foarte specifice universului românesc, atunci chiar că riscăm să aplicăm scheme şi metode insuficient de relevante realităţilor locului. Victor Neumann are dreptate cînd spune, într-un interviu, că „după două sisteme totalitare în care ideologiile radicale au acaparat scrisul istoric, este la fel de neces