Cred că e vorba de libertate în el și dacă nu știți exact ce înseamnă (nici eu), poate veți înțelege. Nu mai țin minte acum cât timp am văzut (nu e film) Howl. Dar gândindu-mă la el, asta mi-am amintit prima dată.
Apoi îți rămâne ritmul. Ca un tren. Aproape la fel cum te poartă poemul, nu îți dai seama că ai urcat în el, ești furat de peisaj, de vocea arogant-literară a lui Ginsberg reinterpretată de Franco, I saw the best minds of my generation destroyed by madness, starving hysterical naked, și dintr-o dată îți dai seama de viteză, sensul cuvintelor devine inutil, ele formează melodia, creierul îți folosește doar pentru a le percepe, dar nu sunt destinate lui, ci urechilor – acolo unde se ascunde echilibrul.
„I’m with you in Rockland
where we wake up electrified out of the coma by our own souls’ airplanes roaring over the roof they’ve come to drop angelic bombs the hospital illuminates itself imaginary walls collapse O skinny legions run outside O starry-spangled shock of mercy the eternal war is here O victory forget your underwear we’re free”
(Poemul)
Howl nu e film, dar e un suport bun în care să îl asculți pe Ginsberg devenit personaj. Acolo stă bucuria întâlnirii – reconstrucția reținută a beat-ului.
Narațiunea are grijă la detalii. Rob Epstein și Jeffrey Friedman nu vor să se întoarcă cu 60 de ani în urmă, ci să recreeze timpul acela, în mod transparent. Actorii își pun în ramă personajele.
Dar narațiunea e doar un pretext. Pauză de respirat. Stații în care peronul te ajută să reconstitui decorul, iar mecanismele raționalizării primesc dreptul la regenerare. Iar secvențele procesului ating maximul metatextual. Ce e arta? este pusă în scenă cu minuțiozitate ironică. Polemica are avocat, procuror, jurați, judecător, stereotipii devenite personaje, ca și convingerile publicului, toleranța intelectuală,
