Deconcertant spectacolul lui Radu Penciulescu. Aproape nimic n-a mai rămas din patosul, din violenţa sentimentelor care impregnează textul. Să le elimini poate fi perfect legitim. Cu condiţia să pui altceva în loc, să dai o altă cheie. Regizorul îşi explică în caietul-program viziunea şi totul pare coerent şi limpede. George Banu contextualizează, pregăteşte, explică şi el. Dar divorţul e uriaş între intenţie şi comentariul scris, pe de o parte, şi realizare, de cealaltă parte. Minimalism, scenografie funcţională şi epurată, montare à la Brook – de acord. Dar ce vedem? Pe scenă avem un Macbeth foarte ezitant. Perfect, aşa l-a vrut regizorul şi, oricum, partitura i se potriveşte actorului. Dar Ion Caramitru pare că nu-şi ia în serios personajul. Dacă e aşa şovăielnic, cum de e marele, neînfricatul general? Şi cum de se decide, totuşi, să înfăptuiască o crimă? În nici un caz datorită încrederii neştirbite în profeţia vrăjitoarelor – pe care regizorul nici nu o ia în serios, apud acelaşi caiet-program. Rămîne Lady Macbeth, altceva textul nu ne oferă. Dar, dincolo de faptul că Valeria Seciu nu ne dă nici ea impresia de fermitate, nici din relaţia ei cu Macbeth (din cea observabilă pe scenă) nu se poate înţelege ce-l face pe acesta din urmă, nehotărîtul, neînclinatul către crimă, să-i dea ascultare. Patima erotică? În text cam asta citim: „Ştiu azi ce preţ să dau pe-a ta iubire,/ Te temi să fii şi-n fapte şi-n virtute//Acelaşi ca-n dorinţă?“ – spune ea. Iar el, odată decis: „Să faci numai feciori!/ Că firea ta vitează e menită// Bărbaţi a plămădi“. Or, distribuţia aleasă elimină din start această motivaţie (şi o parte din text). Ce pune Radu Penciulescu în loc? Cam nimic. Oricum ai lua-o, oricît de exclusiv politic ai citi piesa asta, e aici un punct-cheie peste care nu se poate trece. Iar Radu Penciulescu îl lasă complet în aer. Există, în plus, o supărătoare lips