Cum să nu fii fericit cînd vezi sau revezi un Brâncuşi, un Henry Moore, un Chagall, un Bonnard sau un Georges de la Tour? Îi admirăm, desigur, împreună cu o puzderie de mari artişti ce sînt invitaţi să facă o gardă de onoare artiştilor contemporani, căci ei sînt adevărata miză ce trebuie promovată la noul Centru Pompidou din Metz. Clădirea este realizarea inspirată a arhitecţilor Jean de Gastines şi Shigeru Ban. Ea îmbogăţeşte patrimoniul deja vast al Metzului cu o nouă bijuterie, care prin originalitatea ei justifică deplasarea turistului curios. Dar efectul acesteia asupra publicului ar trebui să fie asemănător unui far ce semnalează corăbiilor rătăcite pe mare intrarea în port. Afară de cazul în care este vorba de cei care provoacă naufragii, folosind false semnale luminoase, dirijînd dinadins marinarii spre stîncile periculoase. E adeseori cazul unor muzee de artă contemporană, ce se multiplică precum metastazele, după imaginea creată de scriitorul şi istoricul de artă, fost director al Muzeului Picasso, academicianul Jean Clair. Nimeni nu-i păcălit. Centrul Pompidou-Metz, „obţinut“ de către ministrul Culturii, Aillagon, pe vremea lui Raffarin, prim-ministru, este rezultatul unei strategii ce corespunde destul de bine definiţiei maliţioase a Artei, a lui Stéphane Legrand, în al său Dictionnaire du Pire: „Pe vremuri, producţie de lucruri frumoase, prin tehnici complexe. În prezent, producţie de lucruri urîte, din motive stranii...“. Acest nou Centru Pompidou, ca şi Muzeul Guggenheim din Bilbao, ce i-a servit de exemplu, este apt să creeze un pol de atracţie turistică, sub alibiul creaţiei artistice, şi să dinamizeze, pe plan economic, atît Arta Financiară, cît şi regiunea lorenă din jurul Metzului. Reuşita arhitecturală a Centrului este indiscutabilă şi frumuseţea sa – vai!, fragilă – se presupune că va compensa bizareria operelor – cînd există opere! – şi e