Borhotul de la echipa naţională dă în clocot. Ultimele două meciuri din preliminariile Euro 2012 ne-au ofe­rit prilejul să constatăm că nici măcar întâmplător nu putem părăsi zona sublimă a penibilului. În Bosnia am pierdut frumos, cinstit şi corect. Deşi am întâlnit nişte adversari cărora nu le-a prea ieşit treaba cu fotbalul, noi am avut puterea să demonstrăm că putem fi încă şi mai slabi decât ei, am avut puterea să ne definim ca nişte perfecţi ai neputinţei. Drept este însă şi faptul că, la Zenica, nici arbitrajul nu ne-a lăsat să ne mai păcălim cu scuza că am fi fost furaţi. Dimpotrivă, fluieraşul ne-a iertat şi nu le-a pus adversarilor mingea la punctul cu var, forţându-ne astfel să ne lăudăm că am primit goluri în afara oricărui dubiu. La Piatra-Neamţ am întâlnit un adversar mai puţin generos decât Bosnia. Amatorii care au încropit echipa Luxemburgului ne-au pus pe tavă o victorie ironică, o victorie perversă, o victorie ce ne defineşte chiar şi mai urât decât înfrângerea din Bosnia. Fiindcă nu poate fi decât absolut jenantă capacitatea unor neghiobi de a se bucura de o victorie atât de ieftină. Apoi, efectul pervers se concretizează prin faptul că victoria de la Piatra-Neamţ, aşa şchioapă cum a fost ea, le-a dat apă la moară celor care au de rezolvat ceva pricini mocnite din intimitatea echipei noastre.

Adrian Mutu, în postura chiorului din ţara orbilor, a făcut după meciul de la Piatra-Neamţ nişte declaraţii traduse de binevoitori ca atacuri la adresa lui Răzvan Lucescu. Sunt convins că Adrian Mutu este capabil de sentimente trainice faţă de Răzvan Lucescu. Sentimente trainice şi nu tocmai prietenoase. La fel de convins sunt însă că Mutu nu se afla în forma care l-a consacrat ca rebel. Mutu ştie că mai are de aşteptat, într-o fereală pe care cu greu o ţine în frâu, până la momentul inevitabilei revanşe. Iar dacă acele declaraţii de după meci au su