Pentru mine, poezia lui Mircea Ivănescu este sursa unei enigme imposibil de dezlegat. De cîte ori citesc un poem al său încep să pun la îndoială existenţa lumii în care trăim şi să dau crezare spaţiului, părţii de existenţă, fragmentului de viaţă din poemul pe care tocmai îl citesc. E straniu să locuieşti în poemele lui Mircea Ivănescu. Dacă m-ar întreba cineva ce anume simt citind această poezie ar fi ca şi cum m-ar întreba care este culoarea unei clipe, ca şi cum ar trebui să-i găseşti anumita ei lumină sau anumita ei fericire sau tristeţe. Nu mă pot gîndi altfel la aceste poeme decît ca la nişte fragmente în care viaţa se condensează cu o densitate mai mare decît viaţa obişnuită. Probabil orice text secundar, orice rînd auxiliar versurilor lui Mircea Ivănescu constituie o agresiune la adresa lor în asemenea măsură, încît mă întreb la ce bun să scrii despre poemele sale în loc să le citeşti pur şi simplu. Singurul motiv pentru care am ales să scriu cîteva rînduri despre creatorul lui mopete este ignoranţa profundă în privinţa „adevărului“ comunicat de poemele sale. La anumite intensităţi sufleteşti (de seama celor din poezia sa), orice reflectare devine derizorie, iar orice încercare de a scrie despre ele are sens numai în măsura în care comunică o neînţelegere. Cum altfel să scrii decît despre acele lucruri pe care nu le cunoşti sau le cunoşti mult prea puţin? Numai acolo avem ceva de spus. Scriem numai la limita cunoaşterii noastre, la graniţa ce separă cunoaşterea noastră de ignoranţa noastră şi o transformă pe una în cealaltă. Numai aşa poţi scrie. Să satisfaci ignoranţa înseamnă să amîni scrisul pentru mîine sau să faci scrisul imposibil. Poate că scrisul are cu tăcerea o legătură mult mai puternică decît cea pe care o are cu moartea. Pentru mine, oricare dintre cuvintele auxiliare poeziei ar trebui să producă o mişcare încetinită, o îngheţare sau o imo