Parcă în fiecare zi Dumnezeu ne mai ia puţin din minte! Şi ne mai umple de zoaie, râde de noi şi ne trimite la periferie. Pe zi ce trece nu mai plecăm capul pe o pagină de carte. Ba din paravane de budoar ne facem ochelari şi ne izolăm de restul lumii ca oaia cu capul vârât într-o vizuină de vulpe. Între noi şi ecranul televizorului nu mai încap decât bancul, şpriţul, bârfa şi ciupeala. Iar divorţurile au ajuns subiecte naţionale. În fiecare zi avem program de împărţit bulendre, tigăi aruncate pe geam şi amante fugărite cu făcăleţul. Martore sunt vecinele, cu lănţuguri de aur sau cu mărgele de castraveţi. Care cum le dă mâna! Şi toate împărţite cel puţin în două tabere. Una care susţine că nora e creaţă, cealaltă, că e cu părul lins. Şi că nu ştie să asorteze unghiile cu poşeta! Cel mai tare mă enervează faptul că aproape toate caţaoanele de la televiziuni sunt mai încuiate decât suratele părăsite de naşparlii. Au o voinţă nebună de a sta lipite pe sticlă şi un dor ascuns de aventură. Între două buletine de ştiri, ele toacă, moralizează, cântăresc şi prezic cu teamă de parcă ar fi vorba de reînvierea lui Scipio Africanul.
Un vizibil proces de prostire a naţiei este interpretat zilnic de cei care s-au prostit deja şi care se căznesc să-i înveţe şi pe ceilalţi cum să supravieţuiască prin lustruirea creierului. Nu mai găseşti un minut să asculţi o muzică bună, nu mai poţi vedea un loc de visat pe marginea lumii, nu mai poţi asculta o dezbatere pe un subiect important. Cât priveşte un dialog cu un om de nădejde, nici să mori! Parcă ar fi dispărut cu toţii în vizuini sau parcă ar fi fost înecaţi de inundaţiile provocate de topirea materiilor cenuşii.
Nu-i a bună! Logica geme, gramatica moare, iar paparudele strălucesc precum tinicheaua în vârf de băţ. Pe Academie se aşază praful, cârciumioarele fierb, iar băncile au coadă la intrarea din spate, pe unde poli
