La sfîrşitul cărţii lui Peter Ackroyd, consacrate ultimilor ani din viaţa lui Wilde, intitulate chiar Last Testament of Oscar Wilde, protagonistul, aflat în exil şi respins de o societate prea puţin dispusă să-l înţeleagă, îşi dorea – privind acest lucru ca pe o posibilă şansă de salvare – să poată simţi şi trăi în sufletul altei fiinţe umane, să se transforme în altcineva, identificîndu-se astfel cu o persoană diferită de sine însuşi. Fără să repete întocmai această dorinţă şi, mai ales, fără s-o exprime în cuvinte, Ackroyd o textualizează, desăvîrşind-o, în ultimele pagini ale romanului său Hawksmoor, căci aici chiar se produce acea transformare de-a dreptul mistică: Hawksmoor, experimentatul detectiv însărcinat să cerceteze straniile crime comise în jurul cîtorva biserici londoneze construite în secolul al XVIII-lea, intră, fără ca măcar să realizeze pe de-a-ntregul acest lucru, într-un soi de inexplicabilă (dar extrem de profundă) legătură cu însuşi criminalul pe care-l caută şi care pusese la cale ciudatele întîmplări cercetate, un practicant al ritualurilor diabolice pe nume Nicholas Dyer. Acesta este prezentat, pe parcursul romanului, drept asistentul lui Sir Christopher Wren, celebrul arhitect britanic care a proiectat Catedrala Saint Paul şi alte importante lăcaşuri de cult din capitala Angliei.

Publicat în anul 1985 şi încununat cu prestigioase premii literare (Guardian Fiction Prize şi Whitbread Novel Award), romanul acesta are o structură complicată, avînd două planuri narative de bază – unul plasat în secolul al XVIII-lea, celălalt în perioada contemporană – şi făcînd uz, în plus, de numeroase voci narative şi de puncte de vedere nu o dată aflate chiar în contradicţie, toate acestea fiind menite a da întreaga măsură a talentului autorului şi, deopotrivă, a modalităţii originale şi extrem de bine puse în practică de a răspunde întrebări