Zoom „Toţi au pe lumea asta o patrie. Noi nu avem şansa asta“
Cartea „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat“ a cineastului Marian Ţuţui, lansată la finalul lunii ianuarie de Editura Noi Media Print, a sfârşit prin a fi cea mai bine ilustrată lucrare despre insula aflată acum la 30 de metri sub apă; aceasta, deşi autorul recunoaşte franc în prefaţă că a intenţionat, de fapt, să scrie un scenariu de film documentar despre Ada-Kaleh. O întâlnire cu Gheorghe Bob – care a venit într-o bună zi la Arhiva naţională de Filme, solicitând pelicule despre insulă – l-a molipsit pe Marian Ţuţui cu „microbul“ oriental, iar scenariul preconizat a devenit un album ilustrat şi bine documentat, doldora de cărţi poştale, fotografii şi gravuri, dar şi de informaţii grupate în capitole cu subtitluri atent ticluite („Aici aflăm diversele nume care i s-au dat, însă timpurile vechi rămân în negură“, „Tihna de la începutul veacului al XIX-lea şi până în 1967“ etc.). Se evidenţiază, mai cu seamă, stop-cadrele din pelicule cu şi despre insulă („Ultima primăvară pe Ada-Kaleh“, 1968; „Salutări din Ada-Kaleh“, 1968; „Monumente la Porţile de Fier“, 1967; „Acolo unde Dunărea se întâlneşte cu Carpaţii“, 1965; „Şopârle“, 1965 etc.), dar şi inventarierea unor mărturii ale celor care au locuit pe Ada-Kaleh până la sfârşitul ei. Ulvye Regep din Orşova povesteşte: „Tinerii se căsătoreau şi din dragoste, şi după voia părinţilor, din obligaţii familiale sau pecuniare. Toţi eram ca o familie. Dacă se iubeau doi, ştia toată insula. Au fost odată, cam prin 1937-1938, douăzeci de nunţi o dată. S-au fotografiat toate miresele“. Tülay Tunalîgîl din Istanbul rememorează: „Era o altă atmosferă. Chiar şi mirosul era diferit. Pe lângă case era o aromă de fructe. Fructele erau fierte în cazane mari pentru marmeladă. Mergând spre piaţă puteai să simţi mirosul de tutun. Mergând spre apă puteai să simţi mirosul de
