O știți pe Nora. E comentatoarea cu ciuline. La propriu și la figurat. Am provocat-o să iasă din subsolul articolelor de pe Pandora’s și să treacă în tabăra celor care sunt comentați. A acceptat și a scris textul următor:

Ne fugea insula de sub picioare. Fără să ştim nimic despre păsări, fără să fi fost vreodată mari împătimiţi ai ornitologiei, ne construiserăm un fel de cuib. Deşi, drept şi onest să vă spun, nu ştiam nici măcar dacă sunt, pe undeva, în lumea asta improbabilă, păsări care sălăşluiesc pe ape sau dacă nu cumva se petrecuse o ciudată transformare, o anomalie a evoluţiei, de altfel implacabile, a lui Darwin, şi ne aflaserăm amândoi într-un statut incert, cu apucături de păsări şi obiceiuri de peşti, alunecând unul de pe celălalt şi agăţându-ne cu ghearele, mai apoi, unul în solzii celuilalt.

Când dimineţile erau foarte clare, foarte ascuţite, foarte limpezi, numai tăiş, fără mânerul unei ore exacte de care să ne apucăm, pe amândoi ne cuprindea un fel de turbare tăcută şi ne ridicam în lumină cu ochii închişi, cu pleoapele noastre scurte abia acoperindu-ne ochii. Reveneam spre amiază la starea de peşte, una deosebit de răcoroasă, după cum se exprimau meteorologii stărilor febrile, cu înotătoarele făcute ferfeniţă, iar stelele de mare fugeau cu penele noastre aninate în colţuri.

Ce vă pot spune însă, dacă tot mă ascultaţi cu un aer zeflemitor agăţat de colţul buzelor, trăgând greu spre pământ, e că aflaserăm nişte mici cărămizi, predominant consonantice, cu ceva zgură de sânge, cu ceva praf de nervi maceraţi, cu ceva treziri în miez de noapte, pe care le foloseam drept liant în zidirea instabilei noastre case. Carne tremula. Până când, într-o zi, a început să mă supere grozav cuvântul muiere, împărţit inegal cum se afla, între consoane şi vocale, şi ţi-am pretins să mă iubeşti străin, străin de propria-ţi limbă, să mă iubeşti MuJeR, cu