În articolul de săptămîna trecută, scriam că mitologia literară susţine că poetul Mircea Ivănescu nu se prea deplasează, ba chiar că nu ar mai fi părăsit Sibiul, în care eu am ajuns doar în trecere, tocmai din 1972, cînd s-a stabilit acolo, venind din zgomotosul Bucureşti, din Vavilonul de pe Dîmboviţa. Ştiu sigur că e doar mitologie această nondeplasare în afara Cibinului a marelui poet, ştiu că măcar o singură călătorie tot va fi avut loc, de vreme ce Mircea Ivănescu a descins împreună cu regretatul Mihai Ursachi la Dolhasca, unde îşi trăia viaţa şi poezia, pe vremea aceea, alt poet remarcabil, Emil Brumaru. O frumoasă întîlnire în trei între nişte viitori mari poeţi, chiar dacă aceasta s-a petrecut cu peripeţii, ba chiar a cunoscut măcar un moment de tensiune. Şi cum aniversarea poetului a căzut exact la jumătatea intervalului dintre articolul meu de săptămîna trecută şi cel de săptămîna asta, poate că e potrivit să mai zăbovim puţin în preajma sa. Nu am fost martorul acestei întîmplări. O cunosc, însă, din povestirea unuia dintre participanţi, regretatul poet Mihai Ursachi, care mi-a relatat-o în mare vervă, şi din confirmarea altui poet, Emil Brumaru, aflat împreună cu noi în momentul povestirii, ca şi în cel al întîmplării, de altfel. Dacă Mihai Ursachi era în mare şi histrionică formă povestind, celălalt poet era mai degrabă într-o fază taciturnă şi încuviinţa numai prin expresii monosilabice, înclinarea capului şi un recital foarte variat de grimase, după cum i se părea lui mai potrivit. Voi încerca deci să povestesc, după povestirea primită de mine în dar, acum vreo trei decenii, epopeea descinderii lui Mircea Ivănescu, însoţit de Mihai Ursachi, la reşedinţa lui Emil Brumaru, pe atunci medic, ba chiar şi director al spitalului din Dolhasca, ce număra, în afara sa, încă vreo trei sau patru salariaţi. Dacă a fost urcare sau pogorîre e greu de spus, dat