Ultimul ţinut locuit de oameni „ca toţi oamenii“ – locul de unde Ulise, eroul Odiseei, este azvârlit de furtună în lumea inumană a aventurilor sale maritime – este teritoriul tracilor ciconi, în frunte cu regele-sacerdot Maron. Eponim imaginar al ctitoriei locuitorilor din Chios, Maroneia istorică, Maron este căpetenia unor specialişti ai podgoriilor, care produc un vin deosebit de dens şi de tare; el îi dăruieşte eroului homeric un burduf cu vin, pe care iscusitul Ulise îl va transforma în arma decisivă a confruntării sale cu Ciclopul Polifem: beat de dulcea licoare a tracilor, acesta nu-şi dă seama decât mult prea târziu că Odiseu îl orbeşte.

Darul beţiei, atribuit tracilor Unul dintre cele mai pertinente criterii de diferenţiere între greci şi neamurile vecine – în fapt nu foarte deosebite de grecii din nord – va fi, în relatările autorilor antici, modul de existenţă, diaita, acestora. Ca orice dietă, aceasta se referă înainte de toate la uzanţele de hrană şi băutură. Textele greceşti şi romane sunt în genere de acord să atribuie în mod particular tracilor darul beţiei: latinii spuneau că acela care bea vinul curat, nu îndoit cu apă, cum îl beau oamenii civilizaţi, bea more Thracico, după obiceiul tracilor. În marea sa operă Getica, Vasile Pârvan a încercat să argumenteze că această privire critică a anticilor se îndrepta doar asupra tracilor de la sud de Balcani, în vreme ce, dimpotrivă, cei de la nord de munţi şi de dincolo de Dunăre, până la dacii transilvani inclusiv, ar fi fost nu doar cumpătaţi, ci chiar asceţi. De la Menandru la Poseidonios şi Strabon, textele antice care vorbesc explicit despre lipsa de cumpătare a geţilor îl contrazic. Multe alte texte atribuie totuşi aceloraşi geţi – dar şi tracilor îndeobşte, şi chiar sciţilor – moravuri cu totul ascetice. Adevărul e însă că, în textele greceşti, străinii de la hotarele lumii îşi distribuie altern