La numai 15 kilometri de Ploieşti, într-un peisaj cu adevărat mirific se află - aproape neştiută de vizitatorii dornici să se încarce (şi) spiritualiceşte - Mânăstirea Vărbila. Unul dintre cele mai vechi aşezăminte de acest fel de pe la noi, aceasta păstrează – încă, deşi timpul şi dezinteresul tind să distrugă şi ce mai e - urmele trecerii lui Mihai Viteazul prin aceste locuri. Puţini sunt cei – chiar şi în satul care a dat numele mânăstirii multă lume nu are habar de acest fapt - care ştiu că marele voievod, înainte de a pleca spre Ardeal, a venit de la curtea domnească din Ploieşti aici, la Vărbila, a intrat în sfânta mânăstire şi, aşa cum numai un suflet aflat în impas ştie şi poate, s-a rugat ore în şir. Ori a vorbit cu robii de la mânăstire. Ca şi cum, în miezul frământărilor în care se afla, ar fi vorbit cu Însuşi Dumnezeu. Cronicile vremii amintesc vag, vag, acest lucru. Logofeţii din slujba domnească aveau, poate, altele mai importante de amintit. De asemenea, istoria nu consemnează cu fidelitate nici faptul că domnitorul şi-a ţinut aici familia o noapte – parcă întrebându-se dacă se cade sau nu să ia hotărârea decisivă - şi, abia după aceea, a dus-o, cum cereau uzanţele vremii, zălog la Braşov.

Istoria - filă cu filă

Vărbila... Un sat, la prima vedere, absolut comun, aparţinând de comuna prahoveană Iordăcheanu. Sunt aici, ca peste tot, oameni sfârtecaţi de grija zilei de mâine, drumuri mâncate de patima iernii trecute, destine pe care viaţa le-a făcut, doar pentru că aşa a vrut ea, de-a dreptul alambicate, copaci care, adesea, mor urlându-şi tăcerea grea, în picioare. Deci, de-un comun desăvârşit totul... Pare, aşa stând de anost lucrurile, că statutul de sat patriarhal se potriveşte perfect la Vărbila. Pare că viaţa, ca acum mai bine de patru sute de ani, curge în zonă la fel de molcom, de searbăd, de fad. Asta până nu ajungi la mănăstire. P