Pe vremuri, nu existau maşini. Cel puţin, nu aşa de multe. Pe atunci, caii îşi zdupăiau copitele pe străzile cu dale şi fornăiau obosiţi între două drumuri.

Câteva amănunte interesante ne sunt istorisite în filele cărţii „Craiova, Mon Amour“, scrisă de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. Ni se aminteşte că în Bănie se ţineau, odată, ediţii de succes ale Campionatului Balcanic de hipism. Herghelia de la Segarcea a lui Manole Bodnăraş era cea care alimenta pasiunea şi iubirea pentru cabaline a unor împătimiţi precum Săvoii, Tudoranii, Sendrea, căpitanul Gagiu etc.

Cultul cailor în Oltenia

Relaţia armonioasă dintre om şi cal a fost imortalizată în creaţii folclorice, cronici, basme, chiar şi în filme.

Aşa s-a instaurat şi pe meleagurile olteneşti un cult al calului. Cele 12.000 de iepe ale lui Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, constituiau averea acestuia prin anii 1650, iar în fiecare din cele 200 de sate ce se aflau în proprietatea sa era câte o mică herghelie. În vremurile de demult, pierderea unui astfel de animal era o tragedie, similară cu ruina şi foamea. Calul era atât un „obiect“ de lux, cât şi un prieten de nădejde.

Autorii îşi amintesc cu simpatie de vremurile în care caii erau „membri“ importanţi ai societăţii. „De mult, mai de demult, mi-am pierdut glasul, în mai multe rânduri, chemând caii preţuiţi de pe străzile şi curţile copilăriei - înspumaţi, voinici, musculoşi, cu gâtul încordat de energii nebănuite şi prietenoşi - foarte, care tropăiau drumurile sau desfăşurau «programe» uluitoare de velocitate şi eleganţă, de dresaj sau treceri ale «potto-ului» într-o declanşare urieşească“.

În 1911, Oltenia găzduia 11 staţii de poştă, cu 960 de cai ai căruţelor de poştă care se plimbau mândri pe străzile Craiovei, alături de cvadrige grandioase şi birjari ce aduceau aminte de diplomaţi: „Purta