Relatiile oamenilor, sau poate doar ale mele, sunt ca mareele...
Am perioade de fluxuri si refluxuri, perioade in care simt cum creste in mine dorinta de a invada, de a fi in centrul atentiei, dar si perioade in care ma inchid in mine, ma fac mica, mica, sa nu ma gaseasca nimeni, sa nu ma observe nimeni. Precum valurile marii ma indrept zgomotos sau pe furis spre uscatul stancos sau lin al tarmului, iar apoi ma retrag obosita, dezamagita de inutilitatea dorintei mele de a cuceri un teritoriu...
Un simplu username, din lumea virtuala, poate fi o provocare de a cuceri o persoana, de a-i capta atentia, de a-i starni dorinta, iar apoi abandonez totul, cucerit sau nu. Ce ne indeamna sa relationam? Sa incercam sa creem relatii noi? Sub ce impuls acceptam provocarea unei vorbe sau a unei priviri? Si apoi, cu sau fara explicatii, sa renuntam la... relatie? Sunt momente cand vrei sa te izolezi, vrei sa te retragi in nemarginirea marii tale si sa lasi uscatul in urma ta, sa-l lasi fara regrete, fara resentimente, stiind ca el va ramane acolo, asteptand fluxul altor relatii, poate ale tale, poate ale altcuiva... Putine sunt teritoriile cucerite definitiv de apa, putine sunt apele care nu-si mai gasesc drumul spre mare, ramanand izolate in ochiul unui lac, uscandu-se de dorul marii. Natura isi are legile ei. Oamenii si vietuitoarele marii au descoperit ciclicitatea mareelor, cauzele fluxurilor si refluxurilor, dar cine a descoperit ciclicitatea mareelor noastre emotionale? Cine se foloseste de fluxurile si refluxurile sentimentelor noastre? Acum sunt intr-un reflux continuu si totusi... in retragerea mea ma lovesc de cate o stanca si atunci visez ca e tarmul meu, visez ca-l cuceresc cu apele mele inspumate, dar... e doar o stanca si apele se scurg de pe ea continuandu-si retragerea, usurate pentru ca e mult mai usor sa te retragi decat sa cuceresti. In fiecare d
