O profesoară de biologie, pensionară, face covoare tradiţionale exact ca pe vremea bunicilor şi le vinde în toată Europa. Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU

1 /.

Miroase ca la bunica la ţară. Un ciot arde mocnit în soba ţă rănească şi se străduieşte să ţină căldura în atelier. Pereţii sunt decoraţi cu farfurii de lut, modelate de mâinile meşteşugarilor din Horezu, Şişeşti sau Oboga, iar ici, colo apare câte o scoarţă, o carpetă românească cu modele care au poveşti de sute de ani.

Pe două scăunele, Florenţa şi Florica interpretează la două harpe uriaşe. Coardele sunt din bumbac, le merg degetele cu foc, de parcă ar cânta o sârbă oltenească la acordeon, iar partiturile le au în minte. Nici una nu falsează. Dirijor e Antoaneta Nadu, o fostă profesoară de biologie care, în urmă cu aproximativ 10 ani, după ce a ieşit la pensie, şi-a deschis un atelier în care s-a ambiţionat să alcătuiască o orchestră a covoarelor olteneşti.

Când lemnul bate fierul

În atelierul doamnei Nadu, fix la intrarea în Bechet, cum vii dinspre Alexandria, s-au făcut mii de covoare, toate cu modele vechi de sute de ani. Şi nu oricum, ci la războiul de ţesut, aşa cum făcea străbunica odinioară. "Au venit la mine oameni de la IMM-uri să-mi spună să tehnologizez, să facă totul mecanic. Au zis că pot să iau fonduri importante. N-am vrut, aşa ar însemna să se piardă toată ideea atelierului", povesteşte doamna profesoară cum au vrut unii să-i strice proiectul de handmade tradiţional.

Se încăpăţânează să creadă că meşteşugul bine făcut şi tradiţiile româneşti pot deveni în timp o afacere de succes, cu investiţii mici şi satisfacţii uriaşe. În minifabrica de ţesătorie se lucrează la patru războie. Doamna a avut gânduri de extindere, i-ar fi tras preşul de sub picioare cr