Detronaţii ţărilor arabe sau cei în curs de detronare au câteva trăsături comune pe care le-am putut remarca în cadrul discursurilor şi acţiunilor lor din perioada revoluţiilor arabe. Prima este infiltrarea conspiratorilor străini în rândurile protestatarilor. Străinii sunt cei care le intoxică populaţia cu propagandă antiguvernamentală. Conspiratorii sunt cei care le spun oamenilor că nu au slujbe, că sunt prost plătiţi şi că nu pot duce o viaţă normală, în consens cu religia şi cultura lor.

În Libia ar fi fost linişte şi pace dacă Al-Qaeda şi „ambasadorii minciunilor" - care operează cablurile WikiLeaks -, nu şi-ar fi pus în cap să-l dea jos pe Muammar Gaddafi. Şi Hosni Mubarak ar fi fost încă preşedintele Egiptului dacă Israelul nu şi-ar fi trimis iscoadele în piaţa Tahrir. Ben Ali a dat şi el vina pe WikiLeaks şi pe mass-media străină, care au facut caz pentru că un vânzătorul ambulant s-a autoincendiat în semn de protest. Regele Hamad Al Khalifa din Bahrain a acuzat Iranul. Miercuri, într-un discurs precipitat ţinut în faţa parlamentului, preşedintele sirian Bashar Assad s-a plâns şi el de prezenţa conspiratorilor străini, de mâna Israelului şi de agitatorii infiltraţi printre protestatari.

Al doilea element comun este lipsa de compasiune pentru victimele ciuruite de gloanţe sau omorâte în bătaie. Niciunul din despoţii luminaţi menţionaţi mai sus, care, de altfel, îşi iubesc ţara până la sacrificiu, nu a transmis condoleanţe familiilor celor ucişi în timpul protestelor. Morţii sunt doar câţiva nefericiţi care atentează la siguranţa statului pe care ei, despoţii, îl reprezintă cu succes de decenii. Morţii sunt credulii căzuţi în capcana influenţelor externe şi victimele colaterale, nicidecum oamenii care aspiră la libertate.

Dacă represaliile violente nu dau roade, despoţii promit reforme. Eventual, cu câteva zile înainte de înfrângere sau în