Telegramele ambasadei SUA nu vor ajunge, din păcate, la cine are cea mai mare nevoie de ele. Cine mai citeşte ziare sau se uită la talk-showurile politice este deja convins. Busola lor funcţionează, indiferent dacă realizează sau nu spre ce punct cardinal îi îndreaptă.

Modul în care Statele Unite descriu România şi se raportează la ea ar trebui să ajungă în primul rând la milioanele de oameni care şi-au pierdut de mult speranţa că mai pot influenţa ceva din ce se întâmplă în această ţară. Care trăiesc aici, dar care din clipa în care depăşesc graniţele locuinţei şi familiei lor se simt ca nişte musafiri nepoftiţi. Pentru care statul şi spaţiul public reprezintă mai degrabă entităţi duşmănoase, lumi ostile de la care poţi spera în cel mai bun caz să te ignore. Sunt cei care şi atunci când votează, o fac ca pe o răzbunare împotriva celor ce îi umilesc.

Ei sunt rândul din faţă al unui şir lung de generaţii care de sute de ani îşi spun una alteia că trăiesc într-o ţară mică, care a avut neşansa să se afle la răscrucea unor imperii, că pentru a supravieţui a trebuit să joace întotdeauna după cum i-a cântat altcineva, că pentru a scăpa de sabie trebuie să plece capul şi că de fiecare dată când a obţinut ceva norocul a jucat un rol esenţial. Fatalismul şi convingerea profundă că nu noi ci altcineva stabileşte de câtă bunăstare şi fericire avem parte s-au transmis de la individ la individ cu atâta convingere incât au contaminat mentalul colectiv.

Tot acest proces, ştim foarte bine, are o explicaţie istorică validă. Nu ne-am îmbolnăvit peste noapte şi fără motiv. Anii petrecuţi sub dominaţia otomană, sau cea austro-ungară în Transilvania, alianţele de nevoie din timpul celor două războaie mondiale, dominaţia sovietică din anii comunismului, toate au contribuit la neîncrederea cronică în propria capacitate de a schimba lucrurile în bine. Grav este că