Originar din Europa de Est, macrisul a fost cunoscut in flora spontana din timpuri stravechi, iar din Evul Mediu a inceput sa fie cultivat. In Franta era cunoscut ca planta medicinala, cu macris tratandu-se scorbutul, anghina, ranile ulceroase si chiar intoxicatiile alimentare.
Astazi, macrisul creste in toata Europa, dar si in tarile din America Centrala. Se cunosc peste o suta de specii de macris, din care jumatate se cultiva, restul aparand in flora spontana. Trebuie mentionat ca intre macrisul cultivat si cel din flora spontana nu exista diferente mari, in ceea ce priveste gustul si compozitia.
Macrisul nu este o planta pretentioasa. Rezista la frig si creste la fel de bine si in zonele mai putin luminoase. Frunzele de macris se culeg pentru consum, atunci cand sunt foarte tinere si fragede.
Frunzele de macris contin caroten, vitaminele B1, B2, C, K si PP, saruri minerale precum magneziu, fier, fosfor, sulf si siliciu, proteine, zaharuri, tanini si foarte mult acid oxalic. In radacini se gasesc substante fenolice.
Frunzele tinere de macris au un gust acru, placut, sunt puternic vitaminizate si nutritionistii recomanda consumul lor, mai ales, primavara devreme cand din alimentatie lipsesc alte fructe si legume.
Macrisul se prepara in acelasi fel ca spanacul sau stevia. Se poate consuma crud, in salate, sau fiert, in supe si borsuri. Ciorbele in care s-a pus macris nu mai trebuie acrite. Frunzele de macris fierb cam in 20 de minute.
Pentru afectiunile hepatice, macrisul este un adevarat miracol. Se recomanda radacina de macris, care se foloseste, in acelasi fel, si in curele de detoxifiere. Se ia, de trei ori pe zi, cate un varf de cutit de pulbere de radacina de macris, se tine zece minute in gura, dupa care se inghite cu putina apa. Decoctul se obtine punand la fiert, pentru zece minute, doua
