"Eram scaldata in lumina. In acea bucurie imensa, simteam ca ma sfarsesc, ma topesc, ma dizolv"

Pentru majoritatea romanilor, comunismul a fost un iad. Fie ca l-au trait sub forma deposedarilor de avere, fie ca au avut pe cineva drag in inchisoare sau au fost supusi terorii dosarelor, cert e ca mai toti au simtit rasuflarea-i de gheata, care te impiedica sa existi liber, sa te manifesti ca om. Asa se face ca multi dintre noi am iesit din acesti ani de dictatura schiloditi. Avem un soi de handicap comportamental, un soi de neindrazneala si neincredere in puterile noastre, pe care popoarele crescute in apus, sub zodia libertatii, nu il au.

Dar nu suntem toti asa. De multa vreme ma fascineaza figurile fostilor detinuti politici. La inceput mi-a fost greu sa inteleg cum de viata aceea de puscarie, stramba si stramta, a dat nastere unor astfel de personaje. Batrani de acum, vestind prin haine si obiceiuri o lume de mult apusa, fostii "dusmani ai poporului" au o aura aparte. Ii inconjoara un mister, ii protejeaza o lumina. Aceasta boare de icoana bizantina care le luceste pe fata sau demnitatea princiara cu care inteleg sa se poarte cu semenii lor nu au nici o legatura cu iadul prin care au trecut. Mai mult decat atat, ei sunt privilegiatii unor varste matusalemice, majoritatea ajungand pana astazi octo sau nonagenari, vadind o tinerete interioara neobisnuita. Cum de trupul lor, stalcit in batai, istovit de o foame napraznica, in anii de inchisoare, refuza sa moara? Eu sunt sigur ca pe undeva, prin tainitele sufletului lor, zace, nedescoperit profanilor, secretul nemuririi. Atat al sufletului, cat si al trupului. Fata in fata cu misterul lor uman, am avut de multe ori a ma intreba, fireste, cum de sunt asa? Cum de au reusit sa schimbe iadul din jurul lor in rai? Care a fost punctul de inflexiune si ce a oprit scufundarea in abisul deznadejdii, nebuniei sau