Au trecut șapte zile de la explozia de documente secrete ale Ambasadei SUA în România. Finalul săptămânii Wikileaks îl semnează amar-ironic Cristian Tudor Popescu cu un editorial pe tema modului în care a cheltuit România banii de la FMI și a modului în care sunt văzuți de către americani băieții deștepți din energia țării (”În domeniul energetic, întreprinderi de stat sunt conduse de oameni lipsiţi de experienţă, apropiaţi de mediul politic, care iau decizii nu în funcţie de ce este mai bine pentru companie, ci în funcţie de interesele proprii”, zice ambasadorul american Mark Gitenstein).
”Dacă subsemnatul aş fi scris sau aş fi spus astfel de grozăvii, fanii turbaţi ai actualei puteri nu pierdeau ocazia să zbiere că sunt agent KGB.”, punctează CTP. Sintetizarea câtorva ani de presă românească într-o frază. Cele mai multe dintre ”dezvăluirile” Wikileaks sunt, de fapt, preluări sau analize realizate de diplomații americani pe marginea unor articole jurnalistice. Împotriva celor care le-au scris, la vremea lor, s-a declanșat încă din acea perioadă stigmatizarea. Iar eticheta preferată a diversioniștilor a fost de ”agenți vânduți rușilor” (direct sau prin intermediul mogulilor).
Stigmatizarea a continuat chiar și în această săptămână. Doamne feri să fii deranjat de servilismul și pupincurismul unor politicieni care și-au făcut o obișnuință să dea cu ciocul la ambasada americană. Doar cineva ”vândut Moscovei” ar putea fi deranjat de așa ceva. Pentru că, de fapt, nici măcar nu ar fi vorba de pupincurism, ci de… loialitate. DEX-ul face o distincție suficient de clară între cei doi termeni, pentru a nu mai insista asupra confuziei.
***
Să nu se înțeleagă că, în această săptămână, nu s-au întâmplat și lucruri bune. Cel puțin eu, am fost aseară la un concert absolut extraordinar cu Marius Mihalache, Irina Sârbu, Nicu Baran și Dragoș Mihu, în clubu
