În unele părţi ale lumii, era post criză a şi început. La sfârşitul săptămânii trecute, în mass media spaniolă ţinea afişul ştirilor politice declaraţia primului ministru José Luis Rodríguez Zapatero că nu va mai candida în alegerile parlamentare din 2012. În presa din week-end, interesul era centrat pe ceea ce se numeşte deja în Spania era post Zapatero: cine îl va înlocui pe cel care aducea în 2004 socialiştii la guvernare la conducerea partidului; ce şanse va mai avea PSOE (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania) să câştige alegerile, chiar şi fără nepopularul Zapatero la conducere, după ce a aplicat politici de austeritate; cum va putea să se descurce Partidul Popular în noile condiţii, când va trebui să schimbe tactica din mers etc. Cu o săptămână mai devreme, după alegerile cantonale din Franţa, puseul extremei drepte punea punctul pe I şi în hexagon: cum va fi depăşită politic criza economică şi ce se va întâmpla în era post Sarkozy? La noi, din contră, discuţia nu se poartă despre era post-criză în politică, ci mai degrabă despre ante-criză: publicarea în colaborare cu Wikileaks a telegramelor de la ambasada SUA din Bucureşti ne mută atenţia spre perioada dinainte sau din timpul crizei economice şi financiare, dar ne distrage atenţia de la viitor. E ca şi când România nu are decât trecut apropiat, ceva prezent, da nu şi un viitor. Aşa că, nimic despre era post-Băsescu, nici măcar despre cea post-Boc!

Dar, de unde acest anunţ aparent surprinzător făcut pe 2 aprilie în faţa comitetului federal al Partidului Socialist spaniol de Zapatero: "Nu voi mai fi candidat la viitoarele alegeri generale (din martie 2012)". Căci Zapatero a condus spre victorie socialiştii spanioli şi în 2004, şi în 2008. Mai mult, Zapatero are doar 50 de ani, şi chiar dacă şi-a văzut popularitatea prăbuşită la cote foarte scăzute din cauza consecinţelor sociale şi economice al