Ca un călător înveterat ce sunt, am început să împart ţările în două categorii: cele în care, atunci cînd intri într-un restaurant, ţi se dă automat şi gratuit apă la masă, şi cele în care apa trebuie cumpărată sau trebuie să o ceri, uneori insistent. Poate din acest motiv mă simt bine în Grecia, unde, imediat ce te-ai aşezat într-o tavernă, vine cineva şi-ţi umple un pahar mare cu apă în care plutesc şi câteva cuburi de gheaţă, după care carafa rămâne la dispoziţia ta pe masă. La prima vedere s-ar zice că acest bun obicei ţine de cultura ţărilor calde, mediteraneene, dar de fapt nu este aşa. În Italia apa este un produs scump, pe care îl negociezi cu chelnerul. Iar chelnerul încearcă oricum să-ţi vândă, dacă e posibil, cea mai scumpă sticlă de apă minerală.

Generozitatea legată de apă este un indicator interesant pentru evaluarea gradului în care turismul a alte­rat moravurile unui popor. Îmi amintesc că una dintre cele mai scumpe sticle de apă am plătit-o la Amsterdam, în Olanda. În Franţa, am apreciat întotdeauna faptul că în absolut orice cafenea sau restaurat poţi să ceri „une carafe d'eau”, o carafă cu apă, şi niciodată nici un chelner nu se simte ultragiat, indignat sau nefericit că trebuie să-ţi aducă apă. şi America este o ţară în care apa îţi este servită în mod natural, indiferent cît de mult sau cît de puţin urmează să con­sumi în restaurantul respectiv. În Japonia primul gest de ospitalitate este cel de a ţi se oferi un ceai verde rece, iar apa urmează, în stil american, din abundenţă şi cu cuburi de gheaţă.

Românii sunt zgârciţi la apă. Sigur, până la urmă poţi obţine nişte apă de la robinet, dar în absolut orice restaurant ţi se propune înainte de toate apa mi­ne­ra­lă sau apa plată îmbuteliată. Iar atunci când totuşi insişti şi ceri un pahar cu apă de la robinet, eşti avertizat că s-ar putea ca apa care vine pe „ţeavă” să nu fie bună, c