Aşadar, am mai traversat o experienţă traumatică. Un pastor radical din SUA arde Coranul şi din acest motiv, în cealaltă parte a lumii o reprezentanţă ONU este atacată de o mulţime pusă pe linşaje.
Rezultatul: la câteva sute de ani după ultimele execuţii în stil oriental la care au fost supuşi românii, un funcţionar ONU de origine română este... decapitat.
Să notăm că, deşi nu este vorba despre primul român care îşi pierde viaţa în Afganistan, avem de a face cu prima victimă din România a unui linşaj fundamentalist antioccidental şi anticreştin; un episod de cruciadă. Totodată, reţin şi faptul că omul respectiv, un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, era un diplomat; şi încă nu doar reprezentantul ţării sale, ci al înseşi Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Vestea, recunosc, mă frisonează. S-ar părea că ideea de ambasadă, care funcţiona până şi în vremea lui Saladin, a ajuns într-o fundătură, atingându-şi limitele. Statutul de diplomat nu mai este suficient pentru a asigura cuiva imunitatea, cel puţin în unele zone fierbinţi de pe glob.
Între executarea lui Constantin Brâncoveanu şi a bărbaţilor din familia lui, la Istanbul, pentru că nu au abjurat de la credinţa creştină, pe de o parte, şi decapitarea unui diplomat ONU (împreună cu uciderea a alţi şase membri ai echipei lui) în Afganistan, pe de altă parte, distanţa s-a micşorat, comprimând în ea o întreagă evoluţie către o modernitate echilibrată şi relativ tolerantă. Noile forme de barbarie iau locul cu virulenţă celor vechi şi nu este deloc clar dacă astăzi, cu tot avansul tehnologic, cu toate schimbările în materie de discurs diplomatic şi politic, suntem mai bine echipaţi decât în trecut pentru a-i face faţă.
Ştim ce caută contingentul militar român din Kandahar, căci el este o expresie a politicii ţării noastre în postcomunism şi a alianţelor politico-militare asumate de ea ca membră a
