Da, e rău de tot că Ţăndăreii, Budeştii, Pătârlagele şi chiar capitala judeţului Ilfov rămân fără clădirile acelea în care te lungeşti şi aştepţi să-ţi treacă sau să te duci. E uşor să înţelegi ce-i în sufletul şi strategia electorală a primarilor care răcnesc "Jos labele de pe spitalul orăşenesc!". Ţăndărenii şi pătârlăgenii sunt în stradă, sincer îngrijoraţi de soarta lor în caz de junghi sau mai rău. Unde or să se ducă ei după desfiinţare? Păi, teoretic, unde se duceau şi până acum, doar că o să ajungă mai repede. Iar dacă ne luăm după Ministerul Sănătăţii, s-ar putea să şi scape.
Cel mai rău în acest moment e că toată ţara este arondată la un singur spital adevărat, care nici măcar nu e aproape, e la Viena, şi dacă n-ai bani sau baftă, nici nu te internează. Asta-i situaţia după 20 de ani de reformă sanitară neîntreruptă decât de altă reformă sanitară. Acum, Ministerul Sănătăţii pune bazele momentului istoric în care va putea spune "Niciodată atât de puţine spitale n-au făcut mai mult pentru atât de mulţi pacienţi". Deocamdată, ne aflăm în etapa în care se taie din ele.
S-a pornit de la observaţia că patul, ca obiect prevăzut cu patru picioare pe care se depune de regulă un singur pacient, nu vindecă de unul singur. Că, dacă făcea asta, eram campionii UE la însănătoşit cu patul: avem 6,4 bucăţi la mia de locuitori, faţă de media europeană de numai 5,8. Deci ne-ar mai trebui câte ceva. De exemplu, acolo unde avem un chirurg - n-ar fi rău să lucreze şi un anestezist. Sau, dacă tot plătim radiolog - ce-ar fi să-i reparăm aparatul cu care vede prin noi. Sigur, eu mă leg acum de mărunţişuri, pentru că principala problemă în spitalele noastre este: "Acum, că tot i-am internat, de unde dracu le dăm aspirină?" Dar de unde să avem toate acestea, când România investeşte în Sănătate în jur de 200 de euro pe locuitor iar Austria, că veni vorba, dă peste 3.00
