Am avut recent o serie de discuţii cu diverşi consultanţi despre avansul cu 20% a pieţei farmaceuticelor din România în 2010, reflectat de datele de analiză de piaţă care sunt primite trimestrial cu bucurie sau tristeţe de jucători - dar care întotdeauna sunt folosite de investitori în analiza performanţei diverselor grupuri farmaceutice.
De fapt, dacă ar fi să analizăm în amănunt datele amintite, 2010 este format din două jumătăţi diferite. Prima, în care avansul a fost de 35% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent; a doua, în antagonism relativ ca şi consecinţă a măsurilor de schimbare a reglementărilor în sistem, s-a încheiat cu o evoluţie în uşoară scădere. Dar, cu adevărat, uitându-ne la anul 2010 însumat, piaţa a avansat cu un pas de 20%.
Omul de operaţiuni, care îşi conduce afacerea ca pe un "going concern", ar descrie anul 2010 în farma în felul următor:
Plusul.
Statisticile reflectă evoluţia cotei de piaţă a medicamentelor care ies din farmacie (şi nicidecum performanţa operaţională a companiilor producătoare). Cu alte cuvinte, ele ilustrează al treilea ciclu comercial în piaţă. Cei avizaţi ştiu (în ciuda protestelor):
Minusurile.
Realitatea din detalii este, aşa cum am semnalat în august 2010, şocantă. Termenele de plată au ajuns la intervale halucinante la producător, peste 300 de zile. De fapt nu există o decontare ritmică, lunară, ci banii pe medicamente vin din rectificare în rectificare, fără transparenţă şi predictibilitate.
Există consecinţe bolnăvicioase şi riscuri structurale ale acestei crize a lichidităţii.
În primul rând, la capătul operaţional, se exercită presiuni creative de colectare a banilor, soluţii care riscă să muteze în instrumente pseudo-toxice. Cesiunea de creanţe, ofertele "anti-comerciale", recircularea inter-clienţi a term
