Abţinerea ministrului de Externe Guido Westerwelle de la votul care a autorizat începerea operaţiunilor militare din Libia este considerată nu numai în Germania o greşeală majoră, care ar putea dăuna intereselor germane pe termen lung, fără să fi adus beneficiul sperat pe termen scurt.
De mai mult de 55 de ani, siguranţa naţională a Germaniei este garantată de către Pactul Nord-Atlantic - iar principalii parteneri militari ai statului central-european au fost, în aceşti ani, Statele Unite şi Franţa. Importanţa alianţei NATO nu a fost niciodată pusă sub semnul întrebării, iar loialitatea faţă de ceilalţi membri a fost întotdeauna una dintre dogmele statului german, indiferent de partidul politic aflat la putere.
Cu atât mai surprinzătoare a fost decizia guvernului Merkel de a nu vota în Consiliul de Securitate al ONU împreună cu partenerii (SUA, Franţa, Marea Britanie) pentru autorizarea operaţiunilor militare, ci de a se abţine, împreună cu Rusia şi China. Abţinere care ar fi fost probabil mai uşor de înţeles dacă Westerwelle nu ar fi fost unul dintre cei mai vehemenţi critici ai lui Gaddafi, numărându-se printre primii politicieni europeni care au cerut plecarea dictatorului nord-african.
Politica externă, dictată de politica internă
Argumentul ministrului de externe german a fost că un „da" ar fi implicat trimiterea de trupe pe continentul african şi implicarea într-un conflict care nu are o ţintă clar definită; pe deasupra, prezenţa trupelor Coaliţiei într-o ţară musulmană ar fi putut inflama spiritele în lumea arabă.
Însă, deşi aceste argumente au o oarecare greutate, ele pornesc de la o premisă greşită; în rezoluţia ONU este specificat că prezenţa terestră a trupelor Coaliţiei nu este autorizată - şi de asemenea, un vot pentru rezoluţie nu implică în mod automat trimiterea de trupe. Mulţi critici ai lui Westerwelle au atras atenţ
