S-ar părea că „eroarea” primei instanţe, de a-l lăsa în libertate pe sindicalistul Marius Petcu, surprins în flagrant pe când încasa o sumă substanţială, a fost reparată la recurs. Desigur, argumentele judecătorilor care au decis că nu e nevoie să fie încarcerat, au valoarea lor juridică. Cred însă că a prevalat, de data aceasta, argumentul moral: faţă de numeroasele precedente, din ultima vreme, care au dus după gratii pe perioada instrumentării cazurilor, câteva sute de vameşi şi poliţişti de frontieră pentru valori incomparabil mai mici ale mitei – şi cu consecinţe semnificativ mai reduse – lăsarea celui mai bogat sindicalist să zburde în libertate ar fi fost cel puţin nedreaptă.

Cazul Petcu ridică, însă, o dată în plus, o problemă de fond: tratarea cu aceleaşi unităţi de măsură a unor categorii de fapte antisociale. A devenit deja o caracteristică a sistemului juridic românesc, evaluarea net diferită a aceloraşi fapte de către instanţe diferite: o persoană acuzată de fapte de corupţie poate fi condamnată de o instanţă şi eliberată de alta în virtutea exact aceloraşi instrumente probatorii. De ce să ne mai mirăm atunci că, în faza preliminară a cercetării, se aplică măsuri diferite, că vameşul care a luat 10 euro ca să lase să treacă un contrabandist cu 10 cartuşe de ţigări, primeşte o „pedeapsă” iniţială de care Petcu – cel care şi-a făcut averea de milioane din şpagă – fie ea şi sindicală – este exonerat.

Prin această arestare spectaculoasă se pune degetul pe una din rănile purulente ale tranziţiei: crearea unei super-clase de sindicalişti isteţi şi inventivi, care au pus mâna pe putere la debuturile mişcării, pe fondul confuziei generale, consolidându-şi apoi veritabile structuri de putere coninteresate să-i menţină la vârf. Sindicaliştii noştri de top sunt asemeni „mielului blând” care suge şi de la ţâţa clasei muncitoare, şi de la aceea a politici