Iancu îi speria în continuare pe stăpânii fără drept ai Transilvaniei. Aşa înfrânt cum era, ei ştiau că simbolul naţional al românilor încă poate aprinde flăcări primejdioase. Pentru autorităţile de la Viena, Iancu era un veşnic suspect. Pentru români, era un sfânt.
În 1849, fiind la Viena pentru susţinerea drepturilor naţionale, a refuzat să primească o decoraţie imperială, spunând: "Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, alcum nu!". Naţiunea română care fusese minţită din nou. În 1852, după ce de nenumărate ori îi ceruse împăratului Franz Iosef să vină în Munţii Moţilor, deşi se ocupă de pregătirea vizitei acestuia, Iancu refuză cu îndârjire să meargă la întâlnirea cu el. La casa din Vidra de Sus, împăratul avea să fie primit doar de bătrânul tată al Crăişorului. Unele voci aveau să spună după aceea că acest refuz al său se prea poate să fi înrăutăţit situaţia românilor din Transilvania.
În toamna lui 1852, Iancu va fi arestat la Alba Iulia, unde fusese atras prin vicleşug. Aici este maltratat şi umilit de un căpitan al imperiului. Suferinţele şi umilinţa de acolo s-au adăugat suferinţelor şi umilinţelor poporului său, pe care le simţea ca pe o mare greutate pe suflet. Iancu începe să se schimbe. Sănătatea i se zdruncină. Avea să fie eliberat în toamnă, în urma unui proces. Se încerca prevenirea altor revolte ale moţilor, care nu sufereau ca Iancu să fie închis. "Să i se ia soarele." I se stabileşte domiciliu supravegheat în casa unui prieten din Sibiu. În acea perioadă se lucra la cadastrarea munţilor, iar abuzurile funcţionarilor imperiului erau nenumărate. Iancu le spunea în continuare oamenilor să nu uite că pădurile, păşunile, pământul sunt ale lor, ale românilor. Multe comune pretind ca Iancu, în calitate de avocat, să le susţină drepturile.
Dar abuzurile continuă: cresc taxele pentru lemne, se înmulţesc înşelătoriile