Revoluţiile care au izbucnit în prima jumătate a anului 1848 în Europa centrală şi carpato-dunăreană (Austria, Cehia, Ungaria, Croaţia, Serbia de Nord, Slovacia, Transilvania, Moldova, Ţara Românească şi Polonia de vest) s-au integrat în uriaşul val revoluţionar european.
Pretutindeni nedreptatea întrecuse măsura. Ziua socotelilor se vestea în sunet de arme. Popoarele gustaseră din dulceaţa libertăţii pe care Franţa o purtase de-a lungul Europei. Mişcările de emancipare naţională şi socială trebuia înăbuşite în faşă oriunde ar fi apărut. Dar baionetele nu rezolvă situaţia, nu liniştesc nemulţumiri, nu potolesc spirite, căci răul rămâne. Acestui rău i se adaugă recolta slabă, ca urmare a secetei, de la Atlantic la Urali. Cauzelor generale li se adaugă altele, speciale, izvorâte din situaţii particulare în diferite ţări şi provincii ale continentului european. Cele dintâi, împreună cu acestea din urmă, constituie suficiente motive de nemulţumire şi îndestulătoare cauze producătoare de revoltă, răscoale şi revoluţii. La scurtă vreme după Anul Nou 1848, Sicilia este în fierbere.
Scânteia izbucneşte la Palermo, în 12 ianuarie. Focul se întinde şi în alte părţi ale insulei. Răscoala a putut fi înăbuşită cu relativă uşurinţă de baionetele armatei burbonice, dar regele a fost nevoit să acorde populaţiei o Constituţie pentru a preveni alte mişcări. La zece zile după întâmplările din Sicilia, focul izbucneşte la Paris, oraşul numeroaselor revolte. Monarhia lui Louis Philippe e răsturnată sub presiunea revoluţionară a poporului. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională.
Se proclamă republica, e sărbătoarea celor subjugaţi şi exploataţi. Românilor
