Globalizarea are drept crez fundamental viteza excesivă a timpului. În toiul erei vitezei, România, stă pe axa tendinţelor vestimentare şi a consumului de brand undeva în dreptul săgeţii intitulate 2002.

Am putea da vina iar pe comunism. Şi ar fi pertinent. Sau, putem spune că am explorat şi aprofundat cultura griului, a sacilor şi a uniformelor. Aveam catwalk-uri live pe Lipscani şi haute-coutoure-ul era reprezentat de o formă temătoare de curaj, fusta puţin deasupra genunchiului şi marele trademark de “crăpătură”. Negrul a avut constant o valoare intrinsecă de eleganţă, iar un centimetru, doi în plus de culoare erau specifice excentricilor ce mai citeau câteva cărţi interzise, poate nu Eliade şi ale lui mult prea pestriţe idei şi nuanţe.

Interesant ar fi să observăm că, simultan, în timp ce anchiorul, crăpătura şi poate mânecile erau semnalmentele incipiente ale haute-cuture-ului, Occidentul făcea recenzii şi post-recenzii erei Chanel, hippie, yuppie , trendurile jonglând de la glam la etno, de la Studio54 la Woodstock.

Românii nu mai aveau curent după 10 noaptea.

După căderea comunismului, tânărul român şi proaspăta sa deschidere spre diversitate şi modernitate se exalta în faţa televizorului la Italia Uno şi “întarzia în mirare” în faţa magazinului Castel de pe bulevardul Magheru, jubilând la “Fruit of the Loom”, drept formă primitivă de “brand” , instalată în creierul mioritic tânăr. Rebeliunea vestimentară se manifesta prin pantalonii “con” albi bărbăteşti, purtaţi pe ploaie, pentru că “e dreptul tău să te murdăreşti”.

Avem dovezi că suntem un popor mimetic, atât la fotbal, politică, cultură. Evident, şi în modă.

Italia a avut mari influenţe asupra culturii româneşti 90-iste, pe considerente latineşti, să spunem sarcastic. De fapt, în afară de filmele cu Van Damme, media italienească a fost prima influenţă majoră în spaţi