Uneori, premierul Emil Boc te face să mai şi râzi. Zice, în interviul de luni seara, de la TVR: "Lucrez cu aceeaşi intensitate, ca şi cum ar fi ultima zi de activitate", vrând să transmită că este atât de pasionat de slujba sa, încât fiecare secundă petrecută muncind îi este preţioasă ca viaţa. Înduioşător! Numai că nu a găsit cea mai fericită formulare, fiindcă, după cum se ştie, ultima zi este aceea în care, cu gândul la ducă, niciun om normal nu lucrează, ci îşi strânge catrafusele şi îşi ia adio de la colegi, aruncând, în funcţie de împrejurări, o privire nostalgică sau fericită spre biroul rămas gol. Dacă premierul munceşte mereu de parcă s-ar afla pe picior de plecare, atunci toată harababura din domeniul de care se ocupă capătă, în fine, o explicaţie. Stilul de lucru însă nu se schimbă, iar "ultima zi" la Palatul Victoria este o metaforă definitorie şi nicidecum, în mod real, ultima.
"Eu merg în faţa Parlamentului să-mi asum răspunderea, nu să-mi dau demisia", a precizat Emil Boc, anunţând că este pregătit să treacă pe cont propriu alte două legi, pe lângă cele 11 asumate în ultimii doi ani. De data aceasta, va plafona salariile profesorilor şi va introduce un Cod al Dialogului social, ce modifică reglementările referitoare la sindicate şi patronate. Încărcat cu mai multă răspundere decât ar trebui să ducă, Cabinetul Boc se va înfăţişa, aşadar, pentru a şaptea oară, în doi ani, Parlamentului, ceea ce nu este un act de curaj, cum sugerează premierul, nici unul excepţional şi, datorită excesului, nici măcar unul democratic. Este parada de forţă a unui guvern impopular, orbit de propria-i putere, pe care nu-l mai interesează aşteptările populaţiei şi care sfidează hotărârile justiţiei. Şi ce dacă şi-au câştigat profesorii, în instanţă, o parte din drepturile pierdute?! Guvernul nu le dă înapoi, face, în schimb, o lege care, sub ameninţarea sancţi
