Merită oricând salutat profesionalismul inteligent şi tenace cu care, spre deosebire de majoritatea prozatorilor din generaţia lui, Dan Lungu şi-a construit ceea ce pe vremuri se numea o operă - diversă, plurivalentă, dimensionat㠄sociografic“, în buna descendenţă a microrealismului optzecist de tip Nedelciu - Sorin Preda - Cristian Teodorescu - Petru Cimpoieşu. Merită, de asemenea, apreciată abilitatea cu care acest prozator al dramelor umanităţii mărunte şi al derivelor tranziţiei româneşti postdecembriste a reuşit să împace exigenţele mainstream cu succesul de public şi tradiţiile localist-periferice cu megatendinţele europene recente, impunându-se drept cel mai popular şi mai exportabil dintre prozatorii români ai noului val. În iad toate becurile sunt arse nu confirmă sporul de anvergură narativă din precedentul roman, unde explorarea alienării urbane contemporane era dublată de o imersiune revelatoare în mediile comunităţilor adventiste. Marfa nu e una pe măsura ambalajului. A fost deja invocată, pe drept cuvânt, discrepanţa vădită dintre titlul derutant de „tare“ şi conţinutul prea soft.

Tema cărţii sau ideea-pilot, conceptul acesteia, este de fapt o teză expusă maniheic: prezentul dezvrăjit, convenţional, plat până la exasperare al vieţii mature, standardizate, văduvite de autenticitate şi pasiune – bref, Iadul - versus Raiul pierdut al adolescenţei confraterne, puse pe şotii, chefuri şi aventuri, al „dixtracţiei“ fără responsabilităţi şi griji (în plus, complet în afara politicului totalitar). Avem de-a face, desigur, cu un loc comun al literaturii din, să zicem, postromantism până în postmodernitate sau de la Amintiri din copilărie până la prozatorii din ieşeanul Club 8 (există şi un puternic filon „moldovenist“ al acestei tendinţe). Dar şi cu o traumă a maturizării ce a marcat profund generaţia „decreţeilor“ crescuţi între două lumi. De o parte,